Călătorii inițiatice

Călătoriile inițiatice Vara anului 2016 avea să-mi schimbe viața pentru totdeauna. Urma să plec în aventura vieții mele și să fiu martorul adevăratei mele treziri spirituale. Într-una dintre acele zilele toride, într-un sfârșit de săptămână, având câteva ore libere la dispoziție, am intrat într-o meditație profundă cu care mă obișnuisem de ceva vreme. În aceea meditație un călugăr budist mi-a spus că trebuie să fac o călătorie inițiatică, să îl întâlnesc pe Dalai Lama care se afla în India în luna septembrie și că ăsta este Destinul meu și trebuie neapărat să-l urmez. Ieșind din meditație am dat search pe google și mi-a apărut la prima căutare un website care chiar așa se numea Călătorii inițiatice. Am telefonat la numărul afișat pe ecranul monitorului și mi-a răspuns un domn care m-a înformat în linii mari despre călătorie și cu privire la prețul acesteia. Aspect important. Costul călătoriei era de 1700 de euro, două săptămâni all inclusive, vize, transport, cazare și toate excursiile aferente. I-am chemat la telefon pe ai mei, le-am spun că trebuie nea-părat să plec în India. Evident că nu m-au încurajat; mi-au zis chiar că sunt nebun, că nu am atâția bani, mai bine să îmi văd de treaba mea. Vorbe fireşti pentru oricine își exprimă rațiunea și atât. Am făcut o rugăciune adresată Indiei în care am solicitat să mă sprijine în vreun fel să pot ajunge acolo, la întâlnire cu ea, cu Mama India. Problema principală erau banii, evident și marea grabă, pentru că urma să plătesc un avans de 800 de euro care să-mi garanteze locul în excursie. A doua zi, mama mă trezeşte destul de devreme și-mi spune că îmi va plăti ea banii de avans, îi apăruse tata în vis și îi ceruse să mă susțină. Suma aceea de bani o avea pusă de-o parte pentru piatra funerară a tatei însă acesta i-a cerut să mi-i dea mie pentru că am mai multă nevoie de ei în acel moment. Banii de lespede urmau să vină ei la vremea potrivită. O mare bucurie mi-a cuprins sufletul și am înțeles că atunci când iți dorești ceva cu adevărat întreg universul conspiră pentru ca dorința ta să se împlinească. Cei din jurul meu, colegii, prietenii au crezut că e o exagerare. Energii, terapii, reiki... dar că merg cu adevărat la Dalai Lama, la învățături cu el, asta e din filme. Ba chiar am fost luat în răspăr de câțiva, dar pe mine puțin m-a interesat pentru că eram extrem de fericit și împăcat cu mine în toate privințele. Restul banilor au venit dintr-un împrumut pe care l-am făcut la bancă, cheta de la colegii de la sala unde mă antrenam zilnic și fratele meu și care m-au susținut necondiționat. Și iată-mă gata de plecare! Mai pre-gătit ca niciodată în viață! Am așteptat entuziasmat toată vara, cu sufletul la gură, marea călătorie! Acel voiaj care într-un final avea să înceapă într-un mod foarte frumos și foarte profund pentru mine. Călătoria cu avionul a fost chinuitoare însă pentru mine, de-oarece nu mai zburasem niciodată la o altitudine de 15.000 de metri. Îmi țiuiau timpanele foarte tare și nu puteam nici să vorbesc de durere. În grupul organizat eram 10 persoane - 7 femei și 3 bărbați - majoritatea terapeuți extrem de puternici și experimentați. Mi se făcuse rău, multe ore de zbor și alt fus orar, altă emisferă, așa că în aeroportul din New Delhi mi-au făcut toate tovarășele mele de călătorie o terapie de grup și m-am pus rapid pe picioare. În momentul în care am aterizat în Dharamshalla, o regiune la poalele munților Himalaya unde Dalai Lama își are reședință permanentă, am simțit că am ajuns acasă. M-a copleșit acel sentiment profund și sigur că am ajuns acolo unde îmi era locul cu adevărat. Întâlnirea cu Dumnezeu în toate formele imaginare sau de neimaginat de mintea unui om. În Dharamshalla erau toate națiile pământului venite să ia în-vățături de la Dalai Lama, cu preponderență budiști pentru că el este marele conducător al celor de confesiune budistă. Învățăturile aveau loc la o aruncătură de băț de hotelul unde eram cazați și dimineața era foarte ușor să ajungi devreme acolo. Se traduceau învățăturile doar în limbile ţărilor unde existau temple budiste sau religia budistă era recunoscută și practicată. Evi-dent că România nu era printre ele. În fiecare zi, înainte să înceapă să vorbească, trecea cu alaiul prin faţa mulțimilor de oameni și din când în când mai atingea pe câte un norocos și-l binecuvânta. De fiecare dată se lăsa cu plânsete sau chiar țipete din partea lor pentru că aveau loc vindecări instantanee sau treziri spirituale bruște. În prima zi am fost și noi la învățături cu Sfinția Sa, în restul zilelor am ascultat la radio, cu telefonul celular sau l-am văzut chiar la televizor în restaurantul luam masa. Am fost fascinat de bunătatea oamenilor care erau toți serviabili cu sinceritate, numai un zâmbet toată ziua și mai ales de cul-tura lor atât de bogată și complexă. Într-una dintre zile m-am dus să cumpăr lapte și făină pentru a face ofrande la temple unde călugării gătesc pentru cei prezenți Chai Masala și turte de casă. Ceaiul acesta se prepară cu un lapte amestecat cu unt de yac, se condimentează specific și are un întreg ritual de preparare care trebuie respectat dar mai ales trebuie să ai toate ingredientele la dispoziție din belșug. Așa că am cumpărat pungile cu lapte și făină pentru ofrande și, în timp ce mă îndreptam către unul dintre temple, văd un călugăr budist ce avea în mână un bol. Era un bol pentru mâncare. Dar nu cerșea, ci doar stătea cu bolul în mână și binecuvânta pe toți cei care treceau prin faţa lui în acel moment. S-a uitat fix la mine și dintr-o dată mânerele pungii în care țineam laptele și făina s-au rupt. Am rămas țintuit locului, ca suspendat în timp. Parcă plutind s-a apropiat de mine, m-a salutat politicos, namaste, i-am răspuns, namaste, m-a ajuta să pun făina risipită în punga de hârtie cu mânerele desprinse, fară să spună nimic altceva, doar privindu-mă cu interes. I-am dăruit câteva pungi cu lapte și puțină faină, am făcut un nod strâns la punga mare de hârtie și am vrut să plec spre templu, unde grupul meu mă aștepta. O clipă mai târziu, punga cea mare de hârtie s-a rupt din nou. Am râs sănătos amândoi. Nu vorbeam aceeași limbă, dar inimile și sufletele noastre au trăit un moment intens de bucurie. Spontan și inocent. I-am pus în brațe cele două pungi cu lapte care, ca prin miracol nu s-au spart, făina plutea în aer, ca o pulbere diafană care ne binecuvânta mângâietor. I-am pus în bol câteva monede și m-am înclinat. M-a binecuvântat cu o mantră; vocea lui era atât de profundă, părea că vine de dincolo de pieptul său, dinafara corpului. M-am cutremurat din toate fibrele ființei. S-a înclinat uşor spre mine, i-am răspuns cu același respect, namaste, namaste divinitatea din mine salută divinitatea din tine. Amândoi am plecat în același timp, pe calea noastră, către rostul nostru, separându-ne aurele dar rămânând într-un fel subtil, inefabil, uniți. Mult timp m-am gândit la întâmplarea aceea și mă gândesc și acum că Divinitatea mi-a dat un test de generozitate cu acel călugăr. Curios că după aceea întâmplare nu l-am mai întâlnit niciodată, deşi ocazii au tot fost, ceremonii, ritualuri, l-aş fi recunoscut din mulțime, după statură, după privire mai ales. Într-una dintre dimineți m-am trezit mai târziu decât trebuia conform programului, dar am decis să merg la învățături totuși. Simțeam o oarecare apăsare în interior și în timp ce mă îndreptam grăbit spre sală m-am oprit brusc de parcă mi s-a pus în față un zid energetic. Nu mă puteam clinti din loc. Am auzit atât de clar o voce care îmi spunea că toată această Călătorie era doar primul pas, prima treaptă. India era doar primul etaj în ascensiunea ființei mele, prima etapă necesară pentru a mă regăsi pe mine cu adevărat. Pe mine cel adevărat. Am vizitat nenumărate temple budiste, am făcut excursii minunate, am experimentat energii nemaisimțite de mine până atunci. Totul era atât de fascinant și misterios în același timp. Mâncarea o minunăție, hrană vegan, sănătoasă și gustoasă; carne nu se găsea deloc în mediul nostru. Totul era delicios și aromat. Un detox fără suferință. Restaurantul unde luam masa aparținea mănăstirii și călugării găteau cumva prin rotație. Totul avea un ritm natural, o regulă, un flux, oamenii, hrana, mânăstirea era suspendată în afara timpului, în veșnicire. Totul se petrecerea ca într-o ceremonie perpetuă, mereu aceeași și totuși mereu surprinzătoare. Ca hohotul de răs al prietenului meu, călugărul fără nume. În fiecare zi, treceam pe drumul către templu pe lângă un magazin cu tot felul de cristale. Observasem în vitrină o merkaba din cuarţ roz. (Merkaba* - Steaua lui David tridimensională). Vitrina era atât de bogată, de colorată, un adevărat spectacol. Clienții întrau și ieșeau continuu din acea prăvălie cu minuni. Am intrat și eu să admir cristalele. Cu gândul la merkaba din vitrină însă. Patronul stătea în spatele unei tejghele dar ieșea tot timpul să ia cristale de pe rafturi, la rotească în lumină ca un magician. Să le spună povestea cui avea timp și dispoziție să o asculte. Un personaj spectaculos ca și magazinul lui de poveste. Indian din regiunea Kașmir, un om instruit, fin cunoscător al mărfurilor sale dar și cu simțul energetic al celor care îi călcau pragul mi-a pus pe masă o bucată de tectita (bucata de pământ ars, care se formează la impactul meteoriților cu pământul). Nu știam dacă să o ating sau nu. Ezitam și cred că păream stânjenit. Am întrebat cât costă. Mi-a spus un preț atât de mic încât m-a surprins de-a dreptul. Am atins tectita, era caldă. Am strâns-o în pumn. Am simțit cum pulsează. Indianul vorbea deja cu o altă clientă, o fată din America Latină care își dorea un cristal pentru ceakra inimii. Îi auzeam vorbind, gesticulau, el dădea vesel din cap și rădea zgomotos. Clienta a plătit, patronul s-a întors la mine cu același zâmbet larg pe chip și aceeași bunăvoinţă. Am plătit tectita, mi-a împachetat-o cu grijă, a pus-o apoi într-un săculeţ mic de cati-fea stacojie. Apoi îl văd cum se duce la vitrină, ia de acolo ceva pe care îl împachetează cu gesturi delicate în pergament roşu, în pune apoi în alt săculeț stacojiu, mi-l oferă spunându-mi simplu: - It’s a gift! Namaste! - Namaste, spun și eu și dau din cap la fel ca el, aproape involuntar. - Observ că are ochii foarte închişi la culoare și mai ale o privire pătrunzătoare. - You are wellcome, Sir, Namaste! Namaste! M-am întors la hotel. Ajuns în cameră am desfăcut săculeții prin de curiozitate, dornic să simt din nou în palmă tectita prietenoasă și curios de darul primit. Spre uimirea și bucuria mea supremă, în palma mea se odihnea merkaba roz pe care o admirasem în fiecare zi. Întâlnirea mea privată cu Dalai Lama a avut loc în ultima zi de învățături și a fost cel mai frumos și mai înălţător moment din viața mea de până atunci. Am simțit o mare trezire spirituală și am știut că sunt pe drumul cel bun pentru tot restul vieții mele. În timp ce mă aflam într-o meditație profundă am simțit cum mă scufund într-o apă, eram un peşte care înoată în liniște pe fundul unui lac. La un moment dat am muşcat o râmă, am fost agățat de un cârlig și tras spre mal cu repeziciune. M-am trezit plin de spaimă, extras cu forța din apa acelui lac, scos din cârlig, băgat în juvelnic și apoi într-o găleată adâncă și apoi găleata pusă într-un portbagaj de mașină. Un bărbat m-a pus într-o chiuvetă într-un apartament, nu cunoșteam acea casă și nici acel bărbat. Mă temeam, eram vulnerabil și în momentul în care bărbatul a luat un cuțit și l-a împlântat în coastele mele am ieșit din meditație transpirat și speriat de moarte. Acea experiență meditativă m-a marcat pentru o bună bucată de timp. Îmi amintesc acum o altă întâmplare încărcată de sens din prima zi de învățături cu Dalai Lama. Aveam la mine o pungă de covrigi sărați, îi adusesem cu mine din România. Sunt foarte buni acei covrigi și sățioși. Am desfăcut punga și i-am oferit-o unui călugăr tibetan care stătea în stânga mea, acesta a luat un covrig din pungă și a dat-o mai departe celui din stânga lui. Eram toți aşezaţi în cerc, saltea lângă saltea, tibetani, europeni, asiatici, australieni, un grup mare, iar punga mea într-un final, circulând din mâna în mână, a ajuns din nou la mine. Ciudat a fost că punga era la fel de plină, ca și cum nu se hrăniseră cu acei covrigi toți acei oameni pe care i-am văzut mâncând cu bucurie. Sau poate doar ochii mei vedeau punga plină. Sau inima mea. În toate templele budiste dar și în cele hinduse am simțit o conexiune puternică cu Dumnezeu sub multiple forme. A fost o Călătorie care m-a redat mie pe mine. Concluzie În prima mea călătorie am avut de învățat și conștientizat des-pre toleranţă, încredere în aproapele tău, generozitate, iubire necondiționată, compasiune, conștientizarea divinității sub toate aspectele ei și în mai multe confesiuni. Toleranţa este modul prin care îl înțelegi pe cel de lângă tine și îi permiți să fie, fară să îl judeci, fără să îl critici, fără să bâr-fești și să înțelegi că fiecare este unic în felul lui. Nu contează religia, limba, dialectul său culoarea pielii, ele nu sunt altceva decât concepte ale minţii sau convingeri limitative create de so-cietate pentru a se forma iluzia separării, când de fapt la origine nu suntem altceva decât UNUL și ACELAȘI. Încrederea în aproapele tău este un act de iubire mai profund pentru că îi acorzi celui de lângă tine un credit să iți arate cine este cu adevărat, dincolo de măștile pe care le poartă. Desigur există și cazuri în care celui căruia i-ai acordat încrederea profită din plin de asta. Dar tocmai acesta sunt lecțiile pe care trebuie să le învățăm, testele pe care trebuie să le trecem. Generozitatea este un bine pe care de fapt ți-l faci tot ţie pentru că atunci când dăruiești ceva cuiva nu faci altceva decât să-ți dai tot ție, un alt fine al tău care ești în altă fază de evoluție. În credința budistă se crede că atunci când ajuți un călugăr aflat pe drumul său spre desăvârșire ești și TU cu un pas mai aproape de aceasta. Iubirea necondiționată este atunci când ajuți pe cineva fară să aștepți nimic în schimb, când ești aproape de cel suferind sau cel care are nevoie de ajutor doar pentru că vrei să îl ajuți, fără aşteptări. Atenție însă, sunt persoane care profită de faptul că cei apropiați îi iubesc necondiționat. A iubi necondiționat nu înseamnă că celălalt se poate comporta în orice mod și noi vom tolera asta la nesfârşit, pentru că există o Lege a Compensării. Conștientizarea Divinității este atunci când îl găsești pe Dum-nezeu în firul ierbii, în vântul care iți bate în păr dimineața, când te uiți în oglinda seara și și îți zâmbești împăcat, în orice templu, în orice zeitate și oriunde în altă parte unde ai inima deschisă să îl primești.